Anastasia Manole

*Parte a unei serii de interviuri realizată de Sabin Borş în 2018

Anastasia Manole este avatarul Gabrielei Mateescu, o artistă feministă care locuiește și lucrează în București cu performance, video-performance, instalații și schițe. În timp ce lucrările lui Mateescu cercetează teme ce au de a face cu sociabilitatea artei, cu schimbul constant de informații care hrănește colective și cu rețeaua de comunicare dintre ea și prietenii săi artiști ca o lucrare de artă vie sau ca un sistem evolutiv centrat în jurul persoanelor, în locul obiectelor neînsuflețite — Anastasia Manole utilizează fotografii stock, imagini găsite pe Google sau video-uri de pe Youtube, bazându-se intenționat pe tehnici de editare și montaj de bază, pentru ca operele ei să arate neterminate. Acestea oferă un comentariu subiectiv asupra felului în care arta a redevenit un meșteșug ce imită realitatea. Prin gama largă de teme abordate, toate înrădăcinate în explorare propriilor trăiri, Anastasia Manole se situează undeva între arta feministă și jocul cu date remixabile.

Sabin Borş: Ce te-ai influențat să începi să lucrezi cu content digital pe Internet?

Anastasia Manole: Am fost infleunțată de cei mai buni prieteni ai mei, Vlad Anghle și Tristan. Tocmai terminasem facultatea și nu aveam un atelier unde să lucrez și nici motivație. Stăteam pe laptop non-stop, iar cu îndrumarea lor, am început să mă joc cu imaginile stock pe care le foloseam pentru diverse joburi. Apoi, selecția imginilor a devenit mai personală; dar da, e vorba doar de mult timp petrecut online și lipsa unui spațiu în care să lucrez. La început mixam imaginile stock cu autoportrete, mă jucam cu o estetică psihedelică, dar apoi s-a transformat într-un mediu pentru exprimarea tuturor ideilor mele.

Influența mea principală a fost grupul meu de prieteni. Nu am avut inițiativa să fac research pe digital art dinainte, era pur și simplu un nou mediu cu care să mă joc. Pe măsură ce lucram, a devenit mai serios, dar nu m-am gândit să îmi pun întrebări despre mediu în sine—pentru mine era o unealtă, ca un creion, o extensie a gândurilor mele. Lucrez și stau online aproape 24/7, deci e cumva normal să folosesc o unealtă virtuală pentru a mă exprima artistic, foarte rar ma vezi să nu fiu cu ochii într-un ecran. Apoi, este datoria noastră ca artiști să răspundem la cererile societății contemporane. Și în prezent, îmi vine greu să mai desenez, de exemplu; nu mi se mai pare relaxant să lucrez cu medii tradiționale. Cum pot crea când unealta îmi devine străină? Mi se pare firesc ca munca mea de artist să pornească de la experiențele proprii. Iar a mea este strâns legată de mediul online, dar poate peste zece ani nu va mai fi așa.

SB: Ce anume te atrage la contentul digital ca mod de expresie față de alte medii?

AM: : Nimic în mod deosebit. Îmi plac toate modurile de expresie artistică… Eu lucrez cu idei auto-referențiale. Am început să lucrez cu arta digitală pentru că mă ajută să ma exprim în această perioadă a vieții. Nu mă consider un artist digital; mediul pe care îl aleg nu definește parctica mea, așa cum poți spune spun despre colegii și prietenii mei (Taietzel Ticalos, Tristan și Vlad Anghel).

SB: Dar crezi că sunt anumite concepte ce pot fi mai bine ilustrate în acest format? Ceva ce „se dorește” a fi prezentat digital pentru că se aliniază mai bine cu această structură? Te întreb pentru că toate lucrările tale sunt foarte personale și te implici direct în tot ce faci. În acest sens, vorbim de o modalitate performativă de a utiliza mediul digital.

AM: Da, cred că felul în care interacționez cu lumea virtuală, platformele online, acea energie și emoție depuse în scrolling la nesfârșit pot fi mai bine transferate în format digital. Tocmai de aceea am decis să îmi împart practica, dincolo de preferința mea pentru auto-refernțialitate, pentru că realitatea mea s-a alterat gradual și m-a făcut să caut noi modalități de a-i răspunde. E firesc să lucrez cu content digital când petrec 80% din timpul meu online. Nu mă mai folosesc de creion sau de pensulă.

SB: Ai creat un alter-ego, Anastasia Manole, pentru lucrările tale digitale, dar expui sub două nume, Gabriela Mateescu și Anastasia Manole. De ce ai ales să delimitezi lucrările tale astfel? Și care dintre cele două crezi că are mai mult succes?

AM: Am creat-o pe Anastasia Manole să fie avatarul pentru Tinder. Când am început să fac colaje digitale nu mi-am dorit să le public sub numele meu real pentru că le consideram doar niște experimente vizuale, ideea era că mă joc până găsesc un atelier unde pot lucra pe bune. Mai târziu am creat un cont de Tumblr și unul de New Hive și am început să uploadez lucrări acolo. Pe-atunci, era greu să găsești un studio și părea că durează din ce în ce mai mult, așa că am început să lucrez cu alte medii precum video sau performance ca să nu-mi dau motive să mă las de artă. Apoi câteva din lucrările mele și ale prietenilor mei au fost selectate pentru o expoziție în San Francisco, și cred că atunci am realizat —că lucrările mele digitale erau bune pentru că reflectau cel mai bine starea mea psihică, faptul că alegeam să nu procrastinez, că făceam artă indiferent de mediu, indiferent dacă aveam timp sau probleme financiare. Chiar nu eram conștientă de scena digitală, nu făcusem niciun fel de research la acel moment; pentru mine era doar un mediu accesibil pentru a crea. Nu am căutat să fiu asimilată de vreun val de artă post-internet—totul a venit natural și autentic. Încă lucrez sub două nume, îmi place: Anastasia este mai ludică, îmi oferă mai multă libertate, pe când Gabriela este mai personală și mai implicată social.

SB: : Cum transpui lucrările tale de pe un ecran în lumea fizică?

AM: În primul rând, iau în considerare posibilitățile tehnice ale spațiului. Până acum, am fost propriul meu curator și sunt mulțumită cu ce a ieșit. Prefer să lucrez cu instalații video decât cu printuri, am mai mult control asupra contextului și îmi permite să mă joc cu spațiul. Când am lucrat cu o galerie, a existat presiune mare de a printa, de a crea obiecte ce pot fi vândute. Chiar și acum mai am printurile mele și ale prietenilor mei în apartamentul meu, unele sunt prea mari pentru că așa le-a vrut galeria. Nu mi-a plăcut foarte mult situația aceasta și am decis să nu mai procedez așa. Nu vreau să irosesc materiale pentru a-mi produce lucrările dacă vor fi aruncate dup expoziție. Apartamentul meu e plin cu lucrările mele și ale prietenilor mei, și nici nu vreau să le pun într-un depozit unde să devină obiecte efemere. O să mai iau în considerare producția de obiecte atunci când mă pot asigura că ele vor putea fi văzute și după expoziție de cel puțin câțiva oameni și că nu vor fi depozitate niciunde. De multe ori dăruiesc lucrări prietenilor mei. Mi se pare o pierdere să nu se bucure cineva de ele.

SB: Crezi că printurile pierd din contextul sau din puterea de experesie când vine vorba de content video sau digital?

AM: : Nu neapărat. Cred că orice lucrare ar trebui să urmeze intențiile artistului. Văd zilnic reclame online, apoi le văd ca printuri pe stradă, în magazine sau în reviste… Așa că a transpune ceva dintr-un format în altul nu cred că ia din impactul asupra privitorului. Cred că aici intervine ideea de a altera niște idei și intenții sub presiunea galeriilor comerciale sau a târgurilor de artă — sau mai bine spus, toată lumea artei.

SB: Care din lucrările tale este cea mai reprezentativă pentru tine?

AM: Toate. Fiecare reprezintă o anumită perioadă a vieții mele și unele pot fi mai bune sau mai proaste, dar sunt cu siguranță definitorii pentru o anumită perioadă a vieții mele.

SB: Cât de mult este încurajată arta digitală în școlile de artă din România?

AM: Acest concept nu prea este prezent în universitățile de artă, ca să nu mai zic de școli. Consecințele se reflectă și în scena locală: nu există nicio abordare critică asupra acestei forme artistice; artiștii nu prea se ating de ea pentru că le e teamă să nu fie prea superficială; nu prea sunt profesori, teoreticieni sau istorici care să prezinte noi posibilități tinerilor studenți — așa că rămâne la latitudinea lor să o descopere singuri, și asta poate dura mai mult.

Există un nou program de master în limba engleză la UNATC: Tehnologia Interactivă pentru Artele Media și Performative care se focusează pe tehnologie și software. Dar există doar 5 locuri și taxele sunt mari, dar având în vedere accesul la cea mai nouă tehnologie, cred că merită. Altfel, în alte universități de artă din țară nu s-a introdus sau menționat ceva similar. Toate inițiativele de acest gen vin de la diverse organizații culturale (cum este și a noastră).

SB: Crezi că asta are de-a face cu faptul că pictura și alte medii tradițioale — dar mai ales pictura — au fost privilegiate atât din punctul de vedere al discursului cât și a posibilităților de marketat? Sau crezi că are legătură mai degrabă cu faptul există o înțelegere limitată a aspectelor conceptuale ale tehnologiei în general?

AM: : Desigur; muzeele tradiționale au avut sute de ani să se acomodeze cu mentalitatea colectivă. Un mediu vechi de doar 30 de an nu dispune de uneltele necesare pentru a lupta cu ceea ce a căpătat deja un statut în muzee și alte forme de a conserva bunuri culturale.

SB: Există vreo susținere din partea galeriilor, a instituțiilor sau a colecționarilor privați? Ai obținut vreodată pentru lucrările tale? Înțeleg organizatorii specificitatatea artei digitale?

AM: Niciodată, pentru lucrările mele digitale. Am avut o singură expoziție cu o galerie digitală, acum patru ani cred (cu galeria Suprainfinit din București). După aceea, am colaborat numai cu spații de proiect, unde îmi era mai ușor să îmi expun ideile dar, bineînțeles, fără acces la colecționari sau resurse.

Cred că este mai ușor să lucrezi cu instituții sau spații de proiecte pentru că ai mai multă libertate decât cu o galerie privată, care îți cre să produci obiecte ce pot fi vândute. Înțeleg că cu există interes din partea colecționarilor șă că galeriile trebuie să se auto susțină. Așadar, nu prea am speranțe să obțin bani astfel în următorii ani. Toți colegii mei au joburi ca să-ți susțină financiar producția, iar de aici ești la un pas distanță să te lași de artă de tot.

SB: : Este adevărat, galeriilor comerciale le este greu să susțină creația digitală pentru că nu prea sunt colecționari sau instituții care să exploreze această zonă. Dacă nu există colecționari, galeriile se bazează pe fonduri de la diverse instituții sau încearcă să vândă lucrări la târguri de artă, în mare în afara României. Așadar, poate adevărata problemă este în convingerea instuțiilor și structurilor care ar putea susține acest demers artistic în mod constant.

AM: Cred că singura cale de a obține suport financiar pentru new media ține de investirea în educarea viitoarelor generații, pentru a transmite mai departe ideea că arta poate fi accesibilă oricum, chiar și printr-o geantă Gucci. Și mă refer aici la mileniali. Ideea e să îi convingem pe acești oameni care aruncă cu bani pe lucruri fără folos că și în arta merită să investești. Dacă colecționarii vor doar Basquiat sau a suta copie dupa o seriegrafie de Warhol, atunci se cere să fie educați de artiști noi și relevanți.

SB: Spuneai că nu prea există speranță să fii plătită pentru lucrările tale digitale… Cum rămâne cu oportunități internaționale sau platformele online care permit artiștilor să își vândă singuri arta? Ai explorat această posibilitate —de a sari peste galeriile comerciale și să vinzi direct printr-un serviciu online?

AM: Nu prea, m-a interesat mai mult ce se întâmplă pe plan local. De regulă lucrez cu rețeaua mea de artiști, curatori și galerii. Folosesc mai multe platforme pentru a-mi expune arta digitală, dar procesul de a aplica la ceva este foarte birocratic: trebuie să ai un CV bun, expoziții importante la activ, un portofoliu bun și documentare pentru expoziții, scrisori de recomandare, iar refuzul de la final ma face adesea să mă simt inutilă. Prefer să las totul să se dezvolte organic, eu să-mi văd de lucrările mele, să mă fac vizibilă și să întâlnesc oameni.

SB: Ne poți spune mai multe despre proiectul de la Suprainfinit? Cum te-ai văzut în relație cu alți artiști, având în vedere că nu te consideri o artistă digitală?

AM: Expoziția de la Suprainfinit s-a dorit un nou început alături de artiști tineri și nebuni care nu erau încă pe piață. Suzana [Vasilescu, fondatoarea galeriei] a avut curajul de a risca să promoveze artiști tineri, noi și interesanți. Dar expoziție nu s-a focusat pe artă digitală, ci mai degrabă pe noile tehnologii, iar comunitatea noastră a fost un target special. Alexandra Terzi, de exemplu, a avut o instalație ce mapa o masă de cină cu emoji, iar Alina Anca, altă colegă de-a noastră, a prezentat o instalație interactivă ce activa mai multe lumini la atingerea unor plante. Tristan, Vlad Anghel, Taietzel și cu mine eram mai apropiați, așa că eu m-am ocupat cu producția lucrărilor pentru că, pentru prima dată, aveam acces la bani si puteam să facem ce ne doream. A fost prima și ultima dată, pînă în prezent. De atunci nu am mai avut oportunități plătite. Am continuat sa ne trimitem lucrările prin YouTube, Vimeo, Wetransfer și să le expunem pe monitoare, tablete sau proiectoare.

SB: În 2014 ai început grupul Nucleu 0000 și, pe post de curator, ai expus și ai încurajat artiștii care lucrează în domeniul digital. Cum ai descrie abordarea ta curatorială asupra artei digitale?

AM: De fapt, grupul se focusează aproape numai pe artă multi-media. Are legătură și cu interesele mele artistice și curatoriale, și cu faptul că este dificil pentru artiști multi-media să găsească spații de lucru unde să-și expuna lucrările. Mediile artistice tradiționale sunt mai bine reprezentate pe scena locală și găsesc mai multă deschidere din partea galeriilor. Prioritățile noastre au fost mereu să promovăm arta și artiștii digitali, să prezentăm artiste și să creăm oportunități pentru artiștii care erau ocupați cu joburi în afara sectorului cultural. Platforma spamindex.com este o materializare a una din cauzele noastre. Ne-am dorit să facem o platformă unde putem expune arta digitala, internet și post-internet și să ne și plătim artiștii.

SB: : Pui accent pe ideea de învățare, de a da mai departe informații sau cunoștințe artistice. Ai fost de asemenea profesoară de comunicare vizuală timp de câțiva ani, fapt care cu siguranță se reflectă în importața pe care o acărzi medierii și comunicării în ceea ce faci. Dacă ar fi să demarezi un program educațional în România pe artele media, care ar fi cele mai importante aspecte pe care ar trebui să le învețe studenții înainte de toate? Ce definește contentul digital — tehnologia, conceptele din spate, experimentul, awerness-ul cultural și social?

AM: Cred că este un paradox — toți tinerii care utilizează tehnologie aproape full-time sunt încă sceptici când vine vorba de artă digitală sau noile medii; par să le privească ca fiind mai puțin valoroase ca o pictură sau o sculptură. Așa cum spuneam, ține de acomodarea mentalității colective. Tehnologia este aici de prea puțin timp ca să fie asimiliată complet. Dada, futurismul, acționismul, pictura abstractă au fost de asemenea privite cu suspiciune la vremea lor. Trebuie să includem arta contemporană în programa școlii publice. Oamenii ar trebui să-și ducă mai des copiii la galeriile de artă contemporană. Dăm atâția bani pe lucruri de care nu avem nevoie, dar nu avem educația de a investi bani în artă; nici nu trebuie să fie bani prea mulți. Astfel, cel mai important factor aici este proximitatea de artă — să vezi că este validată de alții. În era influencerilor de pe social media care reprezintă valorile economice din zilele noastre, vedem aceastp nevoie de validare a obiectelor mai pregnantă ca niciodată. Companiile care erau pe val prin anii 90 sau 2000 au rămas mai la urmă pentru că acum oamenii caută să cumpere produse aprobate de alți oameni. Din păcate, arta nu se întrezărește nicăeri pe orizontul acestor oamen — iar a crea proximitate cu arta contemporană de la vârste cât mai mici este, în opinia mea, cel mai important factor în educație. Arta trebuie să ajungă să le spună ceva.

SB: Feminismul pare să fie un topic destul de marginal în discuțiile mai serioase din arta românească, în ciuda numărului incredibil de mare de femei artiste, diverse inițiative și tot felul de studii care s-au publicat în ultimii ani. Continuă să fie un complex cultural profund „patriarhal” care nu acceptă cu ușurință, uneori chiar deloc, sensibilități feministe, LGBTQ sau queer. Din perspectiva unei artiste feministe, cum vezi aceste probleme și ce ai schimba? De altfel, artistele digitale din alte părți sunt în fruntea schimbării culturale, cu din ce în ce mai multe femeie ce ies în evidență prin abordarea lor tehnologică. Crezi că inițiativele din care faci parte ar putea fi o premisă pentru o schimbare de atitudine și, poate, noi posibilități pentru tinere artiste ce lucrează cu digital media?

AM: Am făcut parte dintr-un grup de artiste din București timp de doi ani, se numea Local Goddesses. Am coordonat un spațiu dedicate artistelor new media, dar în cele din urmă ne-am separat și fiecare și-a văzut de drumul ei. Cred că în Bicirești există o comunitate care îmbrățișează drepturile femeilor și drepturile LGBT. La nivel personal, nu îmi place că discutăm despre un alt „ISM”. Pentru mine, e vorba de bun simț — dar se pare că acest lucru e mai puțin evident pentru mulți oameni, de aceea am simțit nevoia să menționez asta în bio-ul meu. Încerc să ajut alte artiste, multe din expozițiile coordonate de mine includ multe femei și artiști LGBT. În practica mea confrunt problemele acestea, anume probleme pe care le au toate femeile. Dar, repet, pentru mine manifestul feminist este despre bun simț; aș vrea să nu mai trebuiască să folosesc acest cuvânt în ceea ce fac dar, din pacate, încă este necesar.

SB: Crezi că s-a shimbat cultural vizuală digitală în vreun mod semnificativ de-a lungul acestor câțiva ani?

AM: Cred ca mai degrabă nu își arată lumea artei interesul pentru arta digitală. La târguri sau weekenduri de artă nu văd content digital pe nicăieri, doar în centre specifice acestiu mediu. Nu vorbesc doar de România, ci și de galeriile din afară care nu sunt interesate să expună artiști digitali și nici presa de artă nu prea îi promovează.

SB: De ce crezi că se întâmpla asta? Lumea artei se reîntoarce la medii tradiționale (nu le-a părăsit niciodată, desigur) sau au loc alte schimbări în lumea artei și la nivel cultural în general?

AM: Trăim într-o lume în care oricine poate fi artist, fie online sau în lumea reală. Lipsește doar înțelegerea artei. Din perspectiva târgurilor sau galeriilor comerciale, pot înțelege că e vorba doar de business, nu ne putem aștepta să dea faliment. Rămâne responsabilitatea sistemului cultural și educațional să creeze spații, festivaluri, evenimente unde artiștii să fie susținuți financiar, ca să le ofere o platformă pentru a comunica cu publicul.

Anastasia Manole (Gabriela Mateescu) este absolventă a Universității Naționale de Artă București, unde a predat comunicare vizuală din 2013 până în 2016. Timp de un an, a coordonat programul Centrului de Artă Vizuală, un centru multimedia din București (2014-2015), alături de Taietzel Ticalos. Împreună s-au ocupat de un spațiu artist-run dedicat promovării studenților și tinerilor absolvenți de artă și lansării lor pe scena locală. Acest spațiu a fost materializarea proiectului Nucleu 0000, început în același an, care funcționează și astăzi. În 2015, Mateescu s-a alăturat grupului de suport pentru artiste, Local Goddesses, după ce spațiul Platforma, anexa Muzeului de Artă Contemporană s-a dizolvat. Grupul a preluat Centrul de Artă Vizuală, spațiu deținut de Uniunea Artștilor Plastici din România, pentru un proiect curatorial colaborativ ce a prezentat artiste multimedia. Ea este co-fondatoarea platformei spamindex.com.

Sabin Borș (b. 1981) este un editor și curator independent, care lucrează, de asemenea, ca designer independent pentru diverse proiecte culturale web și în print. Este fondatorul și redactorul platformei de artă contemporană anti-utopias.com și colaborează cu diverse publicații specializate în domeniul artei și arhitecturii încă din 2009. În paralel cu doctoratul său în filozofie — ce abordează subiectul arhivelor, discursului și contemporaneității — a început să pună la cale o instalație de arhivare multimodală. Instalația este concepută ca o abordare critică asupra construirii de cadre interculturale și transdisciplinare pentru documentarea, interpretarea și difuzarea artei contemporane, oferind înțelegeri alternative asupra fundamentelor socio-politice ale artei, diferențelor și tranzițiilor culturale constitutive sau interacțiuni culturale, științifice și tehnologice suprapuse. El este interesat în mod deosebit de construcțiile dialogale ce creează rețele divergente de semnificație între medii, discipline și practici.