Corupția formelor. Sau moda ca o haina digitală – un draft ce nu e pe măsură

Atunci când mă gândesc la modă și digital, îmi vin în minte schimbările care au produs așa-numita democratizare a modei prin intermediul platformelor online și al fluxului de imagini, în special impactul social media. „Pune-o pe Insta!” – se știe. Sau, pe partea cealaltă a spectrului, relația dintre cele două se transformă des în „scandaluri” cauzate de imagini cu celebrități și modele retușate digital – acele corpuri idealizate care, pe ici pe colo, au pierdut legătura cu o structură osoasă corect anatomică. Ce se întâmplă dacă în loc de corpul perfecționat digital sau de „corpul ideal materializat al modelelor” – așa cum l-a numit Franziska Bork-Petersen¹ – am duce discuția spre atingere? Putem trata moda ca pe o piele digitală „în proces de devenire”? Iată-mă, încerc să redactez un gând pe care l-am preluat din altă parte și, de atunci, am lăsat mintea-stup să se desfășoare.

„În curând vor fi piei digitale tatuate peste cea biologică și vor deveni sisteme de simțuri pentru corpurile noastre” – scrie Yvonne Förster, arătând că moda și tot ceea ce se poate purta sunt strămoșii unei tehnologii ce se va integra în corpurile noastre și mediile cotidiene. Prin contactul presat asupra corpului, ele pot intensifica alte sensibilități. ²

Pieile digitale, după cum le vede Förster, se referă, printre altele, la accesorii purtabile, proiecții, țesături inteligente și electronice flexibile care, atașate de corp, îl pot extinde. În imediata apropiere a corpului utilizatorului, ele vin să „îmbine viața artificială și biologică”, modificând „structurile sociale și materiale ale lumilor noastre. (…) Acoperă atât tehnologiile care capătă viață, cât și oamenii care încorporează dispozitive artificiale.” Un proces în două rânduri ca acesta abordează simultan relația noastră și formele senzoriale de raportare a corpului cu lumea, precum și dezvoltarea constantă a dispozitivelor, aproape organic integrate în viața de zi cu zi. Sensibilă, inteligentă și conectată, parte a lumii, unde „în mod ideal, o piele digitală devine imaterială, lavabilă, expandabilă, precum însăși pielea”. ³

Dincolo de a fi doar un sit pentru modificări, ceea ce apare la suprafață este corpul senzorial pentru care pielea este mediatorul dintre exterior și interior și în contact cu materialele (cu firele) care le acoperă. Moda – trebuie subliniat – are o istorie îndelungată de ușurare a proceselor tehnologice întru și pentru organism, schimbându-ne astfel percepția. În acest sens, trebuie să asemănăm nu doar o modă, ci și un corp tehnologic. Textilele – după cum își amintește Virginia Postrel în „Losing the Thread” – au radicalizat modul în care înțelegem îmbrăcămintea, transformând-o în ceva atât de firesc, încât nu o mai apreciem pe măsură. Țesăturile și fibrele au îmbinat economia, inovația și extensiile corporale încă de la începuturile lor. Avansând în permanență, s-a ajuns la producția chimică și micro fibrele, printre altele, sub forma unor suprafețe moi, dar a unor materiale rezistente din care se pot face hainele de lungă durată. Această „amnezie culturală” a materialului sintetic – pe care rareori o mai conștientizăm în zilele noastre – se întâmplă mai ales pentru că inovația constantă tinde să ne blazeze la un moment dat. În aceeași notă, imprimarea digitală a devenit o practică care, chiar și la scară redusă, a reușit să afecteze efectul vizual al hainelor și modelele open-source.  ⁴ Ca parte din rutina noastră zilnică, devenim conștienți de inovațiile hainelor noastre doar prin informațiile de pe eticheta „high-tech” atașată jachetelor parka sau hainelor termo-izolatoare, conferindu-le o calitate științifică.

S-ar putea spune că mare parte din fascinația pentru haine se datorează contactului cu pielea, ce creează atât atingere cât și reacție. Aici, la limita dintre haină și piele, au loc bătăliile principale ale politicilor corpului. Nu este intenția mea să reiterez istoria violentă a instrumentalizării unui corp peste o anumită limită, formându-l și disciplinându-l prin îmbrăcăminte și modă – deși este un memento de luat în considerare, un dedesubt. Sexualitatea, genul, rasa rămân probleme mai relevante ca niciodată. Totuși, o șansă trebuie acordată și pentru ceea ce este straniu. Influența unor asemenea piei ne poate ajuta să regândim interstițiile dintre corp și haină drept consecință a acelor imagini „idealizate” care se tot distribuie.

Designul a jucat un rol crucial în construirea unei idei specifice a corpului în relația cu mediul, asemenea unui dispozitiv care poate fi reglat, ajustat, pentru a deveni un fel de mașină fără frecare. Această imagine a secolului XX continuă să-și facă drum ⁵, nu numai în discursul wellness care se adresează corpurilor noastre astăzi, ci și în dispozitivele noastre tehnologice cu suprafețe netede și imagini clare. Totul poate aluneca prin ele, în mod orgasmic. Corpul devine informație, date care sunt traduse în formă și, totodată, corpul este proiectat din nou. Strategiile neoliberale au preluat anumite aspecte sub stăpânirea lor, în care fizicul este informațional, distribuit, stocat, făcut să fie fără riscuri și implementat ca potențial performativ viitor.

Există un proiect la care revin din când în când, unul pe care îl situez întotdeauna greșit, reîncadrându-l și excavat mai târziu din „bazinul de date” care a devenit hardrive-ul meu: Skinthetic. O propunere speculativă a studioului KnoWear care, în loc de articole vestimentare, prezintă reacțiile organismului la branduri, traduse ca saturație pe piele. Moda se transformă într-o afluență, un acoperământ moale și flexibil în care logo-urile apar ca protuberanțe. Ceea ce mi-a atras atenția nu este doar critica producției chimice a textilelor și a imaginilor de modă ⁶, ci și senzualitatea pielii, creșterea sa organică și potențialul de transformare pentru a se simți diferit. Modul în care moda se extinde pe suprafața pielii dă un sentiment de corp în mișcare, viu, dar vorbim și de modul în care astfel de schimbări ar putea afecta propria noastră înțelegere a felului în care un corp se mișcă, acționează, simte. Moda aici devine atât potențialul transgresiunii într-un „obiect al dorinței”, cât și al tulburării care transformă corpul într-o senzație resimțită.

Dacă ne gândim mai întâi la deviceurile incorporate care transformă pielea noastră într-o pânză pentru proiectare și mapare, sau alte sensibilități, felul în care această informație este adunată și reprodusă poate fi și el, la rândul său, un subiect delicat la fel de greu de abordat. Întrebarea este, cum reconsiderăm un astfel de înveliș digital, date fiind paternurile algoritmilor și modele 3D care încă sunt adeptele unei „configurații” ce pare să știe mult prea bine ce este un corp? Este chiar această problemă țepoasă de a gândi diferit reprezentația ce aranjează corpul și îl prezintă lumii drept start de contact unde se adună toate rămășițele culturale. Poate această formă să fie coruptă? Pot algoritmii să fie făcuți să se miște pe un alt ritm? Care este momentul în care o piele digitală ne-devine corpul pe care îl poartă?

Într-un manifest pentru „queering design” teoreticianul Ece Canli propune „queering” ca verb pentru implicare activă, un proces de ne-devenire ce se revizuiește constant. Astfel, ar fi o cale de a introduce perturbările în procesele zilnice și strategiile pentru a transforma straniul în normativ.⁷ Având în vedere noile tehnologii și designuri purtabile care se conectează peste tot corpul, acest aspect critic trebuie incorporat în pieile digitale. În primul rând pentru că stereotipurile culturale (vestice) au pretenția de la femei să dezvăluie cât mai mult din pielea lor, ⁸ și de la persoanele queer să se performeze pe ei însuși, să se expună. Astfel, felul în care ar trebui să funcționeze aceste noi deviceuri purtabile este, în aceeași măsură, și o întrebare pentru designul queer, pentru a recunoaște că încă trebuie rezolvate prejudecățile din cadrul designului și tehnologiei ce se ocupă de vocile libere cu care sunt înzestrate deviceurile noastre inovatoare.

Pentru a-l parafraza pe Patrick Jones: tehnologia este infrastructură. Construim ecrane, iar ele ne reconstruiesc pe noi – „iar cum tehnologia sondează adâncurile misterioase ale vieții, matisând dilemei existenței dreptul creatorului de a se implica în existența umană, iar ontologia este vagă.” Felul în care ești etichetat și daca poți fi uitat, apoi mai este și problema cu ce să hrănim mașinăria. ⁹

În acest sens, protocoalele care mediază astfel de întâlniri între corpurile noastre și cele digitale trebuie să treacă printr-un proces de regândire similar cu tulburările vestimentare ce încercă să ignore ideile prestabilite despre ceea ce este și poate face un corp. Revizuind modul în care ne putem îndepărta de amprenta pe care normativitatea o lasă asupra corpului într-un fel sau altul, Lèopold Lambert și Minh-Ha T. Pham solicită, de asemenea, o abordare diferită, una care se aseamănă cu procesul de queering, dar altfel. Revizuind conturul lui Spinoza al unui corp construit întotdeauna prin întâlnirile sale (cu spațiu și alte corpuri – umane sau nu), în sensul că nu știm cu adevărat ce este și poate face un corp, autorii propun totuși o ușoară modificare. Versiunea lor se referă la implicația holistică pe care o poate conține sugestia filosofului, și anume faptul că există un corp cunoscut pe care trebuie să-l descoperim. În schimb, ei propun o dublă negație: „Dacă nu știm ce nu este un corp, atunci totul este un corp” – lăsând ideea corpului deschisă la nesfârșit, nu doar momentan. Corpurile cu care ne purtăm pe noi înșine și cele cu care interacționăm sunt construite reciproc prin aceste interacțiuni. „Să nu știi ce nu este un corp, înseamnă că toate corpurile sunt moduri și forme de întrupare la fel de valabile. Nimic nu este «un ne-corp», deci totul este un corp”.¹⁰ Ce se întâmplă dacă, în această legătură, corpurile în sine devin instrumentele de perturbare care schimbă caracteristicile prestabilite ale unui design și, ca atare, alimentează diferit o altă tehnologie de date și instrumente?

‘Corpurile noastre ale societății post-disciplinare de control sunt expresia automatismelor și obiceiurilor din vechile regimuri de putere disciplinare. Comenzi noi și vechi sunt întrupate și exprimate în mișcările și atitudinile noastre libere’

– Florin Flueraș, „Second Body,” în Unsorcery, 2018

În acest context, privind la cum ar putea apărea un alt corp – Alina Popa menționează că „toate organismele creează reguli experimentale pentru a simplifica lumea.” Se speculează aici cum corpul drept o lume-tehno deja existentă ¹¹  poate evada de la forma sa și să se trans/re/pre/de-formeze, o cerință nu doar pentru înțelegerea tehnologiei, dar și a interioarele sale ca pe un organism viu care trece dincolo de extincție. Dacă ceva „nelimitat” are loc între lichiditatea ecranelor și suprafața pielii, sensibilitatea emergentă de aici va urma, probabil, un traseu intuitiv. Unul nerostit dar schimbător în reprezentații.

Mai spune-o încă o dată: [dacă nu știm ce nu este un corp, atunci totul este un corp]

În ‘The Search Drive: A Hackography Begins’, artiștii Bik Van der Pol spun: „Asistăm la o schimbare de la o formă de căutare și supraveghere a datelor în care degete reale sunt legate de mâini reale, conectate la corpuri reale care se dezvăluie prin sunetele pe care le fac la tastatură, la o formă de sistem lipsit de corp generat algoritmic în liniște totală.” Dacă ne gândim la interferența roboților în structurile noastre de gândire și acțiune, s-ar putea spune, de asemenea, că aceștia ar putea da naștere la o mediere într-un manieră ce rămâne neliniară și oarecum obscură.¹² Deși acest fapt ne poate trimite înapoi la protocoalele informaționale, conștientizarea procesului poate crea alte găuri când vine vorba de răspuns și reacție, de a oferi un corp și a primi atingeri, acolo unde controlul se pierde.

Pielea, suprafața corpului, este: „deschisă, procesuală, relațională și conștientă; este umană și non-umană, materială și imaterială, nedefinită și multiplă; și nu în cele din urmă, este crucial legată de felul în care gândim și, într-adevăr, regândim autonomia, puterea și tehnologia,” precizează Marc Lafrance. ¹³Calitatea tranzacțională deținută de piele și această „întrupare” pe care o sugerează, transformă recurența digitalului pe suprafața sa într-un spațiu valoros – acolo unde se întâlnesc umanul și non-umanul și dorm împreună. Încolăciți. Interconectați. Iată că am ajuns la momentul în care ne aflăm, unde moda apare ca o afluență pe o suprafață. Face apel la mediile digitale ale trupurilor și obiectelor seducătoare prinse între Noua Estetică a ecranelor și reajustarea constantă similară cu Internetul Lucrurilor. Cu toate firele situate în creier, la o atingere de deget distanță. Doar că această afluență nu ține de o referință anume, ci de o piele etern-schimbătoare făcută din asimilări bio-tehnologice.  

---

Edith Lázár este o teoreticiană de fashion și, ocazional, critic de artă. Cercetările și căutările ei se concentrează pe politicile estetice, ficțiuni ca structuri alternative de percepție și forme de vizibilitate, precum și conexiunile ce leagă arta, moda, practica și viața cotidiană. Ca editor pentru Seria Fashion din cadrul platformei de artă anti-utopias, ea explorează aceste aspecte în materiale editoriale și interviuri. Datorită interesului său pentru practici artistice, ea a colaborat în trecut cu SPRLQDT Art Space și este co-fondatoarea colectivului curatorial Aici Acolo, ce reactivează spații nefolosite sau abandonate din Cluj-Napoca prin transformarea acestora în spații expoziționale pentru tineri artiști.

---

1. Franziska Bork-Petersen – Idea, Imagined, Impossible: Fashion’s Utopian Bodies, in Utopian Bodies. Fashion Looking Forward, Liljevalche, 2015, p. 21-22

2. Yvonne Förster – From Digital Skins to Digital Flesh: Understanding technology through fashion, in Popular Inquiry. The Journal of Kitsch, Camp, and Mass Culture, Vol.1, 2018, p. 33

3. Ibid. p.33-34

4. Virginia Postrel, Losing the Thread, Aeon Mag, 2016

5. Beatriz Colomina şi Mark Wigley – are we human? notes on an archelogy of design, Lars Müller Publishers, 2016, p.152

6. Skinthetic Redux este o serie de fotografii de KnoWear [Peter Allen+Carla Ross Allen], comandată pentru cartea Made In Code, 2011 – pe care am găsit-o în marea vastă a internetului acum câțiva ani.

7. Ece Canli, Queering Design: A Theoretical View on Design vs. Gender Performativity. UD’14 Design Conference, Aveiro, Portugalia, 29 Noiembrie 2014, pp. 185–190.

8. Marc Lafrance, Skin Studies: Past, Present, and Future, in Body&Society, 24 (1-2), p. 4

9. „Tehnologia este infrastructura. Pe măsură ce construim mașini, și ele ne reconstruiesc pe noi…” – Patrick Jones, Objet Petite AI and the ethics of infliction, in Clog, Nr. 16 – Artificial Intelligence, 2018, p.42

10. Lèopold Lambert şi Minh-Ha T. Pham, Spinoza in a T-shirt, The New Inquiry, online, 2015

11. Florin Flueraş şi Alina Popa, Unsorcery, Punch, Bucureşti, 2018 – pp.126/ 141

12. Bik Van der Pol quoted de Jan Boelen în Design Became a Ghost in the Cloud, în ‘Notes On Ghosts, Disputes and Killer Bodies’, 2017, p.11

13. Marc Lafrance face o paranteză despre cum pielea este abordată recent în conjunctură cu înțelegerea asupra corpului cu ajutorul unor autori precum Blackman, Featherstone, Shilling și Turner, citat din articol– p.1