GLITCH – O perspectivă
Glitchurile sunt peste tot, în orice software sau hardware folosit. Ele apar uneori, dar nu cu intenție, ci doar ca dereglări involuntare ale codului ce rulează. În acest eseu voi vorbi despre glitchuri, software care le imită sau generează și artiși care utilizează erorile mașinilor pentru a-și prezenta lucrările.
Dincolo de experimentele de la sfârșitul anilor 30, există un master al glitchului-on-display: Nam June-Paik, care a utilizat această estetică în instalațiile sale video, „Beatles” sau celebrul TV Magnet (1965). Printre artiști recenți îl avem pe Cory Arcangel cu al său Panasonic TH-42PWD8UK Plasma Screen Burn (2007). Teoreticienii precum Michel Betancourt au redactat materiale despre această estetică, marcând-i astfel limitele precum și răspândirea mare din prezent. Să nu uităm de clasicul Digital TV Dinner unde artistul a înregistrat ecranul unui sistem de jocuri în timp ce el lovea și forța mai multe casete de jocuri.
În zilele noastre, glitchurile se găsesc peste tot: pe bilbarduri video publicitare care s-au defectat (unde apare des un fel de Blue Screen of Death pe computerele Microsoft), în compresia de imagine (jpg e doar o optiune), și, recent, în aplicațiile telefoanelor: cu un simplu search pe Google Play, apar peste 20 de aplicații gata să glitchuiască imagini și video, uneori în timp real. Cu siguranță trăim momentul de glorie al glitchului, pentru că oricine îl poate folosi în scop artstic sau doar pentru a comunica.
Anii 90 și 2000 au adus mult glitch pe piața de artă, cu albume conceptuale precum cel al Oval (unde CD-uri sunt zgâriate aleatoriu pentru a şterge o parte din informație, apoi sunt puse și ascultate), statementul teoretic al lui Mille Plateaux, în recentul „Geez’n’Gosh” al lui Uwe Schmidt („Calling Jesus” fiind cel mai bun exemplu), sau în estetica glitch de tăiere și samplare de pe albumele lui Akufen, Alva Noto sau Ryoji Ikeda.
Deși majoritatea lucrările produse cu glitchuri arată bine, foarte puține trec testul timpului sau al criticii. Există mii de uploaduri pe grupul „Glitch art collective” pe Facebook (pe care îl urmăresc de ani de zile), iar unele sunt foarte interesante în ceea ce privește metodele folosite. Aceștia transformă fișiere audio în text sau imagini video, sau inversează procesul transformând jpguri în fișiere audio, și tot așa. Ei se joacă la modul activ cu eroarea, transformând-o într-o normă. Și nu prea discută despre lucrările lor, cu excepția numirii unor soft-uri folosite, pe care le voi aminti mai târziu (se face mult demux și datamosh), dar am avut șansa să discut personal cu câțiva. Zoe Stawska m-a ajutat cu cercetarea și, deși ea consideră că mișcarea a murit, a curatoriat câteva expoziții și este unul din aministratorii grupului de Facebook. Pentru ea, „glitchul are de-a face cu creația prin distrugere. Ador aspectul aleatoriu și imprevizibilitatea”. Iar artiștii originali de pe grup care postează content propriu folosesc anumite softuri, iar în ciuda faptului că dau uitării alte modalități de a manipula imagini și video, Zoe spun că „oamenii realizează că glitch art… refuză cumva să moară. Nu, glitch art nu mai este mort”, chiar dacă există de zeci de ani. Artiștii ei preferați din prezent sunt Dina Karadzic și Vedran Gligo.
Printre toate prostiile previzibile, peste care poți trece ușor cu vederea, pe care le-am găsit pe GAC, câteva nume m-au pus pe gânduri în ceea ce privește însemnătatea glitch art în zilele noastre. Există Festivalul /’̓fu͊:bar/ Gliͤtch ͜Ạrt Festi̓val 2019, un eveniment dedicat în exclusivitate glitchurilor, și cu un lineup impresionant, ce are loc în Octombrie.
“Glitchet” este un newsletter sămptămânal gratuit care se situează între misticism și știință, distopie și utopie, organic și concret, material și fără număr, interior și exterior. Dacă vă place transumanismul, magia, roboții ce cuceresc lumea, ocultiști care deja conduc lumea, cyber-supraveghere, divinație sau artă la care să-ți clătești ochii, veți iubi acest site. Funcționează și ca o resursă pentru arta digitală și pentru cum să faci datamoshing sau cum să-ți transformi arta în glitch, posibil cu editare hex/text! Site-ul systemsapproach pune la dispoziție un playlist de YouTube cu glitchuri, cu un mind set foarte anti-american și anarhic, chiar dacă se concentrează mai mult pe audio.
Academia de artă de la Oslo a organizat în 2002 festivalul GLITCH unde termenul este definit ca „o expresie comună pentru computere și terminolgia de rețelistică, și se referă la o greșeală, o alunecare, o neregulă, sau o mică eroare electrică. Glitch a fost punctul de interes pentru tot ce a facut Motherboard din 2001.” Deși nu există documentare audio sau vizuală a acestui festival, teoria lor suna ca o defniniție scoasă dintr-un tezaur.
Voi vorbi în curand despre câteva manifeste, dar acum vreau să pun accent pe artștii care există în acest moment pe Glitch Artists Collective, un grup cu peste 74 000 membrii. Majoritatea lucrărilor de pe grup sunt realizate prin imagini cu date corupte, sau glitchuri video nu foarte impresionante, făcute cel mai probabil prin datamoshing a unui fișier printr-un soft. NO NO NO NO NO, unul din artiștii mei preferați, are o modalitate unică prin care produce glitchuri, ce variază de la abstracte la simbolism pur. Întreruperea, eroarea, interpretarea eronată a semnalelor inițiale alcătuiesc interesele sale. Vedeți lucrările sale, unele putând fi cu ușurință printate și puse pe perete.
Acum, să ne întoarcem la manifest; iată ce are de spus Hugh S. Manon de la worldpicturejournal.com’s: „Existența unei reprezentări bazată pe glitch depinde de incapacitatea unui software de a trata o bucată de dată greșită în orice alt fel decât cel corect.” Adevărat. De asemenea: „Glitch art costruiește pe sensibilitatea unui hardware ce poate altera circuite, realizat de Reed Ghazala în anii 1960. Artiștii inspirațti de Ghazala explorează calitățile sonice a noise-ului electronic prin pedale de chitară modate și jucării electronice pentru copii, utilizând echipament deja existent în modalități neprevăzute, și construind noi instrumente din resturi electronice.” Apoi, mai este un motto, aproape ca o zicală, de Sol LeWitt: „Când un artist își învață meșteșugul prea bine, produce artă prea bună.”Apoi „Glitchul nu este, la bază, un eveniment mecanic. Gândiți-vă la o picătură de apă care cade pe un circuit, sau un marker care face o singură linie pe un cod de bare UPC. Acestea sunt evenimente glitch, și niciunul nu este în totalitate mecanic.” O explicație foarte succintă și medidativă. Manon citează adesea metodele de deconstruire ale lui Paul Virillio, Gilles Deleuze și Roland Barthes. Statement-ul său este foarte orientat post-tehnologic, este îndrăzneț și aduce și a transumanism. Dar tot e (cyber)punk. Cert este că glitchulnu pleacă nicăieri.
Rosa Menkman spune, in manifestul ei „ar trebui să ne dăm seama că pilda artei glitch este despre noi norme implementate de date corupte. Așadar, scena este abundentă, cu multe tehnici puse la dispoziție, și este o formă reală de artă post-internet și post-digitală. Michael Betancourt, unul din cei mai apreciați teoreticieni ai mișcării glitch, vorbește despre glitch-ul televizoarelor din Chicago în mijlocul anilor 80: „Guerilla Television, chiar dacă e difuzată de PBS. Emisiunea dura 60 de minute și era o antologie de casete și filme produse în zona Chicago, împărțită în două bucăți de 30 de minute fiecare. În episodul 11, prima jumătate de oră conține reclame TV, logo-uri pentru companii industriale, animații studențești și desene animate anti-capitaliste; a doua jumătate prezintă video-uri generate de computer.” Ca mijloc de producție, Betancourt amintește de intervenția umană directă: „Imaginile care apar pe ecran reflectă un blocaj al unei secvențe care se derulează în mod tipic — crearea unui vizual care reflectă o implementare parțială a instruncțiunilor conținute de codul digital. Din cauza blocajului — „blocaj” al procesului computațional produs de om — crează „imagini neprevăzute”, cu fiecare întrerupere în același punct cu rezultate identice — aceste constante reprezintă natura mecanică a imaginilor. Includerea a Digital TV Dinner distribuie tehnologia la non-programatori într-un mod ironic: întreruperea violentă (să lovești ceva cu pumnul) devine o acțiune productivă, nu mai este doar o distrugere a sistemului. Este o revendicare a gestului Luddite de saboaj drept activitate creativă și productivă.”
Revenind la manifestul scris de Hugh S. Manon citat mai sus. „Ce e bine la arta glitch este că, în mijlocul unui flux aparent interminabil de imagini, reușește să își mențină un aer de sălbăticie înăuntrul computerului”, iar asta este cyber-punk pur, să vorbești despre computer ca despre un el/o ea, nu ca despre o simplă unealtă. Intervenția umană va reuși mereu să scoată la lumină elementele brute ale lumilor digitale accesate, „măruntaiele” lor, realitatea lor primitivă.
Miron Ghiu – „Iubesc să scriu și să fac muzică, atât pentru scena mainstream cât și din plăcere. Activez de la sfârșitul anilor 90 și în prezent lucrez la două romane și un nou album. Îmi place să scriu despre artă de nișă și underground.”