Re-încadrarea unui spațiu în mai multe ecrane Superliquidato (SPRLQDT) – o poveste neclară

Voi scrie reportajul meu ca și cum ar fi o poveste, căci astfel am fost învățată în lumea-casă, anume că adevărul ține de imaginație.

– Ursula K. Le Guin

•» A luat formă încet, ca din amintiri vagi sau dintr-un sentiment déjà vu înconjurând misterele din Petra străveche, din apele întunecate lichide care curg în spatele minții, vegetația artificială cultivată pe pământul manipulat și calmul ecranelor seducătoare. Așa a apărut manuscrisul sculptat, dar nescris al unei entități care trăiește între credințele digitale și plăcile de rigips albe. Voi scrie povestea ei din notele care persistă după propria mea osteneală, nepotrivită și din interior, mereu pe punctul de a se reseta – un curs fragmentat și incomplet de evenimente pe care nu le pot spune altfel. Deocamdată.

SPRLQDT s-a prezentat ca un spațiu capsulă, un fundal în care ideile și practicile care fuzionează din arta digitală sau derivate din ea, fie că sunt experimente sau media „ortodoxe”, ar putea găsi un loc temporar. După cum vedeți, scena de artă digitală a trebuit și încă trebuie să se coaguleze, dar în 2014, găsirea unei platforme pentru ea a fost o luptă constantă. Cu toate acestea, între memoria colectivă a internetului și ideile care circulă în conversațiile de zi cu zi, care trec prin moduri de vizibilitate și exasperare, pot apărea spații; ca acesta, într-o structură asemănătoare cupolei, 12 m², o ciudățenie printre studiourile și galeriile artiștilor din Fabrica de pensule din Cluj-Napoca. Mi Kafchin, Maria Balea și George Crîngașu au format un colectiv nedezvăluit – la care m-am alăturat ulterior -, pentru care rolurile care însoțesc și împart practicile de muncă: artist, curator, galerist, au devenit irelevante. În ceea ce privește propria mea viziune asupra scenei locale, noul digital a fost mai puțin revendicat ca direcție în spațiile de artă românești, doar o întâlnire tangențială. Cu toate acestea, pentru SPRLQDT, a fost referința principală, mai ales că în cadrul colectivului, deja folosisem practici, elemente estetice și concepte teoretice derivate din acesta. Datele trebuie să curgă, iar web-ul îl poate susține.

•» Ce faci cu o structură tip cupolă, dacă nu o re-încadrezi?

Spațiile care funcționează cu atmosferă pot însulfa dorința de a te cufunda în alte lumi. În acest sens, re-încadrarea spațiilor poate funcționa ca o simulare pentru un sentiment al lumii digitale, ceva ce poate fi transferat InRealLife. Această simulare nu trebuie văzută ca o „păcăleală”, ci semnalează potențialul unui spațiu artificial de a incita, pentru a deschide o întâlnire cu ce apare pe display. Aici, spațiul va fi redat simultan în dublu sens. O dată, ca într-o manieră performativă, adică prin re-configurații care se potrivesc expozițiilor. Și apoi, ca o extensie într-un exterior, sau un loc fără loc, virtualul. „Ficționalizarea” poate funcționa ca o dimensiune suplimentară prin care se poate trece cu ușurință. Glitter, grafică lichidă, căpșuni, un candelabru baroc modelat, marmură albă – toate acele elemente care au făcut din SPRLQDT o entitate superfluu, retrogradându-o în ceea ce obișnuiam să numim estetica Post-Internet.

Instrumentele digitale și practicile artistice care le folosesc, gândirea în cadrul internetului, structurile web, modul în care ele modelează mediile și relațiile din viața de zi cu zi, au stârnit nu numai interesul, ci și o schimbare constantă a terminologiei. De la „istoricizarea” la tendințele teoretice, într-un interval de timp scurt, a existat o reapariție a unor derivate amețitoare de la Net Art, New Media, Post-Internet, Net Estetics, New Estestics sau Post-Digital. De fapt, aceste practici reflectă ceva ce a fost deja integrat în viața noastră cotidiană. Post-digital, poate, urmat de Transmediale, revitalizează un sentiment de tensiune politică față de ceea ce au adresat alții drept pura răspândire a esteticii. Termenul se angajează cu condiția contemporană a unei lumi tehnologice în continuă expansiune, dominată de digital. O fluiditate între trecut și viitor, viața mohorâtă după și în digital.¹

•» Devenire

Legând nodurile într-un amestec de material și imaterial, memoria colectivă a internetului ne poate trece frontierele în tărâmuri mitice, care nu au nevoie de localizare și, în schimb, se bazează pe forme de ficțiune.²Dispozitivele tehnologice la atingerea unui deget, mediile și structurile estetice pe care le creăm cu și prin ele, fac ca viața cotdiană și digitalul să nu poată fi distinse. Ne îmbracă. Cum trăim în „rețea”? Entuziasmul retrogradării corpului în marea vastă de date se încurcă în legături periculoase:

_dragoste / emoție / identitate / designuri de interioare – totul este prezent online.

Pentru expoziția „everything is present online” (noiembrie 2016), SPRLQDT a trecut la un settting scenografic, moderat de lumina slabă și (generat de) ceață. Sub cupolă, s-a format un cadru unde pot performa ecranele, în timp ce vizitatorii pătrund într-un spațiu „real” de expunere. Artiștii Vlad Anghel, Anastasia Manole, Taietzel Ticalos și Tristan Daniel Nicolas își prezentau, de fapt, lucrările prin platforma de artă digitală NewHive. Spectatorii erau invitați să browseuiască profilele lor și să exploreze platforma. Granița dintre ecran și perete se expanda, aproape contopind spațiile. A creat o speculație digitală care, printr-un act de voyeur, a trecut de la o miză performativă la obiecte și simulări de interioare, la corpuri și economie, și straturi identitare.

 

_rețea / networking / prezent / de-localizare / peripherie

Permeabilitatea comunităților formate în jurul acestor practici artistice a permis SPRLQDT să devină o ambasadă IRL pentru cea de-a doua ediție a The Wrong – noua bienală pentru arta digitală. Proiectată ca o platformă online curatoriată care leagă pavilioanele virtuale și ambasadele reale, bienala se revarsa virtual în real și învers. Ca o rețea, a conectat noduri și interferențe între artiști și spații, medii diferite, niveluri de practică și plasare geografică. Una dintre cele mai importante chei pentru a naviga pe internet a fost, trebuie amintit, promisiunea de de-localitate.

UV Index – Unresponsive Media³ (decembrie 2015) a pus la încercare cei 12 m² cu un spectacol de grup care, în oricare alte circumstanțe, ar fi avut nevoie de dispozitive orchestrate corespunzător. Dar puterea ecranelor este că se pot multiplica. Între două ecrane extinse și o proiecție, SPRLQDT a devenit un mediu audio-vizual imersiv pentru o polifonie care, în schimb, a solicitat prezență și atenție. Expoziția a fost, de fapt, o serie de lucrări realizate pe platforma Undervolt&Co⁴pentru artiști video experimentali. În cadrul amalgamului de materiale vizuale și audio de la 25 de artiști care încarcă tot mai mult content pe ecrane, sclipirile, glitchurile, erorile, interfețele care se prăbușesc și zgomotul puternic au urmărit să perturbare rutina cu care ne-au obișnuit canalele de informare. Artiștii au reflectat asupra dispozitivele încăpățânate care uneori produc însăși neajustarea lor. În timp ce selecția de lucrări oferea o privire asupra multitudinii de parctici pe care le pot facilita instrumentele digitale, urmărind să creeze ceva dintr-o lume de vis – în retrospectivă, expoziția a fost, totuși, mai degrabă seducătoare și atractivă, decât încăpățânată.

Hype-ul din jurul mediului digital a ridicat totuși o serie de întrebări, mai ales cu privire la modul în care operele de artă sunt transferate dintr-un mediu virtual într-un spațiu real; și, în plus, modul în care un spațiu poate fi necesar pentru expunere. În ambivalența sa cu IRL și Online, bienala a dezvăluit, involuntar, fracturile prezente într-o cultură de conexiune care trebuia să taie peste granițele geografice și să facă schimbul și bazele de date să funcționeze fără probleme – pentru a contesta ierarhiile. Fondatorul, David Quiles Guilló, care a organizat evenimentul din Alicante, Spania, a adăugat într-un interviu că au expus și într-un oraș „îndepărtat” din România⁵, adică, desigur, Cluj-Napoca, prin SPRLQDT. Teoreticianul și redactorul platformei de artă contemporană anti-utopias, Sabin Borș, a adresat problematica acestei afirmații, întrebându-se în ce fel Cluj-Napoca este la distanță în primul rând.⁶Direcționat către o imagine idealizată a „rețelei”, și în special acel limbaj de „noutate”, critica sa a subliniat exotizarea locurilor într-o manieră similară cu imaginile culturale. Sabin Borș a cartografiat atunci acele noi habitate pentru practici care se ocupă de artele digitale și virtuale precum DiMoDa [Muzeul digital pentru artele digitale], platforma de artă Paper Thin sau Unplace – „un muzeu fără loc”. Alături de alte site-uri, acestea au fost pionieri în a pune la încercare limitele spațiilor „reale”. Discuția a reflectat cum și dacă aceste spații virtuale abordează problemele instituționale sau pur și simplu reproduc același modus operandi și, uneori, stereotipuri culturale. După cum au arătat adesea algoritmii, o rețea rămâne în contact cu geografiile și tehnicile care distribuie interacțiunile noastre de zi cu zi. Astfel, ecranele care ne înconjoară sunt întotdeauna la un pas de actualizare a aceluiași model vechi.

_unealta digitală devenită sculptură / o persistență materială

Când George Crîngașu a propus Artefactual Persistence (martie 2016), SPRLQDT s-a transformat într-o simulare a unei redări virtuale pentru modul în care poate fi panotată o expoziție. Chiar dacă 3D-ul s-a tradus în suprafața plană a unui print, fiind sub structura cupolei și având o bază de marmură care ține lucrările împreună, s-a pus accentul pe posibilitatea unui alt spațiu. În acest sens, analizând calitatea „scos din uz” a dispozitivelor de stocare, spectacolul a folosit diferite asocieri de elemente, de la arhitectura istorică la obiectele aruncate zilnic, cablurile și abstractul încapsulat în figuri geometrice. Ele au format o intersecție între o înțelegere a dispozitivelor de stocare ca artefacte culturale în sine, și procesele de arhivare a obiectelor în sine; în final, întâlnindu-se metaforic într-o coloană corintiană, un veritabil stâlp format din CD-uri suprapuse. Având în vedere viteza cu care scanarea 3D, ca instrument de inventariere și conservare a artefactelor, acesta câștigă teren oferind suport informațional pentru artefacte, obiecte de zi cu zi, arhitectură (orice poate fi scanat), iar vulnerabilitatea dispozitivelor de stocare rămâne relevantă. La fel ca și persistența lor de obiecte de informații economice și culturale despre civilizațiile care le creează. Cu „Arcadia” (octombrie 2016), însă, expoziția curatoriată de Áron Fenyvesi, cu artiștii Tamás Komoróczky, Ádám Ulbert și artista în ascensiune Agnieszka Polska, a fost limbajul care părea să sfideze orice simț al reprezentărilor. Excursiile mitice ale artiștilor se transformă în ceva abstract, ceva poetic, o caracteristică distinctivă a ficțiunilor lui Polska. În timp ce miturile și natura s-au contopit într-o cercetare de artă contemporană prin post-internet și Antropocen, la fel ca și puntea făcută de Crîngașu între artefactele digitale și cele reale, tot așa, inventarul de oase, spumă și cabluri lui Tamás Komoróczky a readus aceste elemente în discuție. Totul se leagă.

Aceste mișcări în flux între virtual și concret funcționează ca un memento pentru un fel de textură ce însoțește întotdeauna imaginile, indiferent de „planeitatea lor”. Percepțiile noastre trupești pot „citi” și reaminti texturalul obiectelor și pot înțelege, de asemenea, dacă lucrurile pot fi reconfigurate altfel. Materialitatea nu este doar o problemă materială, ci și percepție sau hapticitate⁷, care poate trece de la un mediu la altul.

•» Suprafețe – o notă scurtă

Teoreticianul Giuliana Bruno a subliniat condiția de suprafață ca un element critic pentru ceea ce constituie aspectul fundamental al culturii noastre vizuale contemporane: „devenirea ecranului”. Cu toate acestea, nu presupune disiparea materialității sub era digitalului care îl fascinează atât de tare pe Bruno, ci „substanța relațiilor materiale”. Evitând controversa specificității mediului și, prin urmare, „scoaterea din uz” a dispozitivelor, ceea ce face ca imaginile atât de atrăgătoare poate să fie chiar fluiditatea cu care trec de la un mediu la altul. O astfel de suprafață se extinde de la stratul pielii noastre la ce este în jurul nostru, la arhitectura luminii (în mișcare). Ca o „membrană înconjurătoare”, se angajează într-o mediere între subiecți și obiecte. Atât un site de ecranizare cât și proiecție, este încorporat cu afect. Astfel, un ecran este un loc material de întâlnire.⁸

•» Sub și În*⁹

SPRLQDT a circulat și s-a infiltrat în rețelele de arte digitale prin intermediul social media. Atât din plictiseala, cât și din neglijență, arhiva și identitatea sa există doar ca un avatar de vârstă minor, conectat la o pagină de eveniment, care păstrează încă „fiorul și emoția” păstrării discuțiilor in/formale despre artă. Cu toate acestea, a început treptat să se scufunde în aceeași apă din care s-a născut, într-un moment în care profesionalizarea era o problemă de stabilizare. Aș fi putut să plec într-un moment inoportun, dar semnele unei structuri riguroase pe care le reproduceam împotriva fluidității anterioare a „entității” noastre se făceau deja prezente. Și indiferent de voința noastră, ca o ființă acum simțitoare, SPRLQDT a făcut un act de rezistență, de retragere. Într-un mediu cultural dependent de formele de subzistență – de presiunea de a structura, de a produce și de a face publicitate continuă pentru a păstra la suprafață – modul în care se poate configura un spațiu de fluiditate, ar putea fi un mister. Dar unul pe care încă merită explorat. Digitalul trăiește deja pe suprafața pielii noastre.

 

---

Edith Lázár este o teoreticiană de fashion și, ocazional, critic de artă. Cercetările și căutările ei se concentrează pe politicile estetice, ficțiuni ca structuri alternative de percepție și forme de vizibilitate, precum și conexiunile ce leagă arta, moda, practica și viața cotidiană. Ca editor pentru Seria Fashion din cadrul platformei de artă anti-utopias, ea explorează aceste aspecte în materiale editoriale și interviuri. Datorită interesului său pentru practici artistice, ea a colaborat în trecut cu SPRLQDT Art Space și este co-fondatoarea colectivului curatorial Aici Acolo, ce reactivează spații nefolosite sau abandonate din Cluj-Napoca prin transformarea acestora în spații expoziționale pentru tineri artiști.

---

1. Across and Beyond: Post-digital Practices, Concepts, and Institutions – Ryan Bishop, Kristoffer Gansing and Jussi Parikka, 2016, https://transmediale.de/content/across-and-beyond-post-digital-practices-concepts-and-institutions

2. Ingrid Loschek, When Clothes Become Fashion: Design and Innovation Systems, Berg, 2009, p.126

3. Mediat de: Davide Quilles Guiló/ Curatoriat de: Yoshi Sodeoka, Johnny Woods & Rea McNamara/ Artists: Carrie Gates, Extreme Animals, Sabrina Ratté, Camilla Padgitt-Coles, Brandon Blommaert, Robert Beatty, E*Rock, Eva Papamargariti, Peter Burr, Suzy Poling, Emilio Gomariz, Javier Galán Rico, Adam Ferriss, Andrew Benson, MSHR, A. Bill Miller, Rick Silva, Spectral Net, Cristopher Cichocki, Giselle Zatonyl, Jimmy Joe Roche, Johnny Woods, Jenifer Juniper Stratford, Yoshihide Sodeoka, Ryoya Usuha/ The Wrong (din nou) –New digital art biennial, 2015-2016

4. http://www.undervolt.co/

5. Despre a doua ediție și o extensie, Guilló spunea: Ne aflăm în niște locuri neașteptate. Punem la cale o expoziție într-un oraș îndepărtat din România, un lucru extraordinar!” http://artfcity.com/2015/10/29/launching-the-largest-digital-biennale-in-the-world-on-shoestring-budget-an-interview-with-david-quiles-guillo/See also related materials to the article.

6. Sabin Borș, DiMoDA: The Digital Museum of Digital Art. A Virtual Institution https://anti-utopias.com/newswire/dimoda-digital-museum-digital-art/

7. Sophie Woodward, Tom Fisher, Fashioning through materials: Material culture, materiality, and processes of materialization, in Critical Studies in Fashion and Beauty, Vol. 5, Nr. 1, 2014

8. Giuliana Bruno, Surface: Matters of Aesthetics, Materiality, and Media, University of Chicago Press, 2017

9. *evenimentele descrise aici sunt doar câteva fragmente din existența SPRLQDT, au mai fost și înainte, și după. Spațiul artistic a activat între 2014 și 2015 și a fost alcătuit dintr-o serie de prezentări, propuneri, activități și expoziții care l-au transformat, modulat și re-încadrat: https://www.facebook.com/sprlqdt